Cartea fericirii

În timp ce stăteam aşteptându-te în frig, pentru că îmi îngheţase mâna în timpul în care mi-am fumat ţigara, am decis să intru în librăria din spatele meu. Mă atrăgea într-un mod bizar, deşi pustie şi oarecum dezolantă. Am deschis uşa şi am intrat într-o altă lume: caldă, liniştită, îmbietoare aş zice… Atenţia mi-a fost captată de coperta tomnatică a unei cărţi ascunse într-un colţ. “Cartea fericirii” de Nina Berberova.

Ne-am întâlnit şi ai râs. Citind descrierea ai aruncat un cometariu răutăcios. “Cărţi de femei” ai spus cu superioritate.

Acasă am început s-o citesc. Odată ce-am deschis-o n-am mai lăsat-o din mână până n-am terminat-o. “Cartea fericirii” a început cu povestea unei sinucideri – măcar asta ar trebui să-ţi placă – şi s-a încheiat aşa cum trebuie să se termine orice carte bună; nu s-a terminat! Finalul ambiguu, interpretabil, lasă loc supoziţiilor… Am trăit şi eu alături de Vera, i-am simţit suferinţa şi poate fericirea.

Ştiu, acum te întrebi de ce am nevoie să simt suferinţa sau fericirea altcuiva când tu eşti aici să-mi provoci atâtea…

“Let us be grateful to people who make us happy; they are the charming gardeners who make our souls blossom…”