Dragă Dumnezeu,

Ştiu, nu ai mai auzit nimic de mine de când aveam 10 ani probabil. Te-am îngropat odată cu Moş Crăciun şi cu toţi ceilalţi aşa zişi prieteni imaginari. Dar acum nu îmi găsesc un confident mai bun decât tine. Nu ştiu dacă tu cunoşti adevărul… Adevărul despre mine, că în rest nu prea contează. Ştiu, din afară par o femeie independetă, puternică, pe picioarele ei, care nu se dăruieşte niciodată total, care se protejează pentru că nu iubeşte nimic de pe lume mai mult decât pe ea însăşi. Dar nu e chiar aşa…

Poate din când în când mai am nevoie de o privire caldă… de nişte cuvinte frumoase, de o îmbrăţişare breathtaking (la propriu), de o mână pe umărul meu, poate chiar de un umăr pe care să plâng… Mi-e dor de nişte sentimente… Mi-e dor de o prietenă sinceră cu care să împart şi cel mai intim gând la fel cum mi-e dor de o poveste de iubire care să nu lase un gust amar.

Cel mai dor mi-e de vremurile în care chiar credeam că după furtună vine soarele.

Deci nu mă adresez ţie ca să-ţi cer ceva. Nu! Singura mea rugăminte e să mă asculţi…