Dragul meu,

Povestea nostră cea frumoasă, iubirea copleşitoare pe care am cautat-o cu atât de multă poftă, săruturile romantice sub clar de lună, îmbrăţişările pătimaşe, toate încep să mă plictisească. Da, iubitule, privirile tale calde, plimbările zilnice din Herăstrău în care vorbeam de literatură, nopţile de dragoste în care în locul – încă – unei partide de amor preferam să-l disecăm pe Cioran, au fost spulberate, desfiinţate printr-o privire.

Printr-o singură privire plină de pasiune care-a fost mai mult decât ar fi fost un sărut sau o aventură de-o noapte… Desigur, dacă ar fi fost aşa ceva aş fi putut invoca spiritul meu libertin încurajat de vodca din seara aia… Tu m-ai fi înţeles, nu ai fi pus prea multe-ntrebări, în aşa mult timp amândoi am omorât monotonia în felul ăsta şi nu ne convine niciunuia, dar nimeni nu zice nimic. E un fel de pact, nu-i aşa?

Dar dacă ai fi fost acolo şi-ai fi văzut, ba nu, ai fi simţit legătura, dorinţa… Nu-i ca tine, un bărbat inteligent, fascinant, cu care aş putea vorbi despre orice, e doar un trup frumos, un om boem, visător, simplu, dar…

Da, soarele meu, jumătatea mea, pentru prima oară pot spune că te-am înşelat. Mi-am rămas în cap vocea lui, pielea îmi mai miroase a el, îi simt încă mâinile, atingerile lascive… Nu-ţi cer iertare, nu cred că e necesar să ştii, de fapt. Cu siguranţă ai începe să mă psihanalizezi.