On second thought…

Recitind scrisoarea adresată ţie, da, ţie, îmi dau seama că eu sunt vinovată, nu tu. Eu te-am făcut să crezi că asta vreau, că asta mă incită. De fapt aşa era, asta vroiam… Am lăsat pasiunea să moară, poate chiar eu am omorât-o!
Dar n-aş putea să renunţ la tine! Nu că aş fi vrut vreodată, deşi poate aşa ar fi moral. Ştii cum mi-am dat seama că trupul frumos nu mi-ar fi de ajuns? L-am scos azi la cafea. De ce? Să mă conving… de… ceva! L-am sunat, i-am dat întâlnire în Marijuana Coffee Shop. Da, da, locul unde n-ai vrut să intri tu cu mine pe motiv că “e kitschos”. Aveai dreptate, dar am ales tare bine locul.

A mers cu întâlnirea… tensiunea dintre noi, tăcerea atât de sugestivă… După “Bună, ce faci” n-au mai fost decât zâmbete politicoase şi priviri plictisite pe pereţi, cu rare observaţii pertinentă legate de decor, aruncate ostentativ pentru a sparge tăcerea… Şi-a luat o bere (puteam să ghicesc!) şi eu am încercat o cafea simpatică… Şi mă jucam cu paiul uitându-mă la Bob Marley care-mi zâmbea de pe pereţi, rememorând prima noastră întâlnire…

Mă vedeam păşind timidă în Cool Cat (ai ţinut neapărat să ne vedem acolo, ziceai că mi se potriveşte), căutându-te… Şi nu trecuse nici o oră şi noi eram la al treilea sortiment de ceai, contrazicându-ne care carte e mai bună, “Procesul” sau “Castelul”… eu râzând zgomotos, tu schiţându-mi portretul pe un serveţel…

Îmi amintesc de pasiunea din ochii tăi în seara aia. Acum te vreau… strivind ţigara în scrumiera ciobită, te chem, te vreau lângă mine.