Pain? Yes please…

Cum poți să vrei atât de tare ceva ce îți face atât de mult rău?

Cum poate să-ți placă durerea aia?

Cum poți să ajungi să nu concepi cum ți-ar fi viața fără acea durere?

Cum se face că, după ce ai fugit, sătulă fiind de durere, fiindu-ți imposibil să mai reziști, ți se face atât de dor de durere încât o vrei înapoi…? Și dacă nu o poți avea, vei căuta aceeși durere toată viața, în fiecare persoana care îți va fi alături…

Văd peste tot o ea lângă un el… atât de nefericită, simțindu-se folosită sau poate înșelată, batjocorită, umilită cu fiecare ocazie… plânge, repetându-și că merită ceva mai bun, că poate mai mult… dar totuși ceva o face să rămână acolo. E groznic, vrea să fugă departe, dar rămâne. I-au crescut rădăcini acolo, lângă el, nu vede lumea mai departe de el, de relația lor. Până la urmă, obosită, renunță să lupte, și, atunci când el o amenință că o va părăsi – ăsta fiind ritualul zilnic – în loc să își ceară iertare, în loc să se umilească târându-se la picioarele lui, spunându-i că el e viața ei, promițându-i că va fi mereu supusă, credincioasă, ea acceptă. Acceptă să iasă din viața lui, să fie liberă, să își trăiască viața.

Din prima zi îi e dor de el, dar se aruncă în brațele oricărui bărbat dispus s-o primească. Și dă peste bărbați de tot felul… poate și peste unii care ar fi capabili s-o iubească, să o respecte, să se poarte cu ea așa cum merită… Dar ea a ridicat un zid împrejurul ei. Din păcate singurul care poate să treacă de zid e cel cu durerea. El rămâne în viziunea ei iubirea perfectă, iubirea adevarata.

Și care-i deznodământul poveștii…? Încă n-am aflat.

…de ce să cauți o iubire perfectă când chiar tu ești atât de departe de perfecțiune…?